Moartea

– Ești fierar?, a răsunat o voce în spatele lui Răzvan, astfel încât acesta a tresărit de mirare.

Mai mult decât atât, bărbatul nici nu a auzit cum s-a deschis ușa atelierului să fi intrat cineva.
– Nu ați încercat niciodată să bateți la ușă înainte de a intra?, a răspuns fierarul un pic supărat, pe sine și pe musafirul nepoftit.
– Să bat la ușă? Hmm…Nu, nu am încercat…, a răsunat vocea.

Știa cu siguranță ce-i va spune când va termina lucrul, dar imediat ce s-a întors la misteriosul impertinent, toate gândurile și speech-ul pregătit s-au împrăștiat prin întregul corpul completând senzația de fiori reci și tremur; în fața lui se înălța un client neobișnuit, cu totul diferit de ceilalți care intrau zi de zi în atelierul muncitorului.

– Aș vrea să-mi bați coasa…, a glăsuit oaspetele cu o voce feminină, nițel răgușită.
– Ei bine, gata, da? E finalul?, a oftat fierarul.

– Nu e gata încă, dar e cam tocită și are numeroase crestături, a răspuns Moartea.
– E logic. Și ce ar trebui să fac acum? a spus Răzvan.

– Să-mi bați coasa, a răspuns răbdătoare Moartea. Și mai apoi să mi-o ascuți, dacă e posibil..
– Chestia cu coasa am înțeles, iar eu ce să fac? Să mă rog sau să-mi strâng lucrurile?

– Ah, iată care-i buba, a râs în hohote Moartea.
– Eu nu am venit după tine, pur și simplu am nevoie ca cineva să-mi ascută coasa tocită. Vei isprăvi această sarcină?
– Înseamnă că NU sunt mort?

– Așa cred. Cum te simți?
– Perfect normal.

– Poate ai stări de greață, amețeli, simți durere?
– Nu, parcă…a răspuns șovăitor fierarul.

– În acest caz, nu ai de ce să-ți faci griji, a glăsuit Mortea și i-a întins coasa.

Răzvan a luat coasa și ciocanul și s-a apropiat de nicovală, întorcând capul spre Îngerul morții și cerându-i cu toată ospitalitatea și amabilitatea să ia loc. Moartea dădu din cap și se așeză pe un scaun, sprijinindu-se de perete. După ce a ascuțit lama coasei, bărbatul s-a uitat la musafirul sau.

– Să-mi iertați, vă rog, franchețea, dar nu-mi vine a crede că țin în mâini unealta care a pus capăt atâtor vieți! Nicio armă din lume nu se poate compara cu ea. Este cu adevărat incredibil.

Moartea, stând așezată pe scaun într-o poziție relaxantă și examinând interiorul atelierului, a devenit brusc excitată, întorcându-și domol gluga ovală către fierar.

– Ce-ai spus?, a șoptit Moartea.
– Am spus că nu-mi vine a crede că țin în mâini arma care…

– Armă? Ai spus armă?
– Probabil nu m-am exprimat corect, pur și simplu…

Nu a reușit să-și termine gândul, ca Moartea printr-o mișcare fulgerătoare a sărit în sus și a apărut în fața acestuia, cu marginile glugii tremurânde…

– Cum crezi ... câți oameni am ucis?, a întrebat ea scrâșnind din dinți.
– Nu… nu știu, a răspuns forțat Răzvan, fixând cu insistență ochii în podea.

– Răspunde-mi !
Moartea l-a apucat de bărbie și i-a ridicat capul uitându-se direct în ochi lui.
– Câți?
– Nu știu...

– Câți oameni am ucis?!, i-a strigat Moartea.
– De unde pot ști câți au fost?

Moartea i-a dat drumul la bărbie, și oftând s-a așezat din nou pe scaun.

– Deci, nu știi câți oameni am ucis…, și fără să aștepte vreun răspuns, a adăugat :
– Dar dacă îți voi spune că Niciodată, mă auzi, Niciodată nu am omorât pe nimeni, ce zici?
– Dar cum așa?

– Niciodată NU am ucis pe nimeni. De ce aș face-o, dacă îndepliniți această misiune de VOI insiva. Voi singuri vă ucideți unul pe altul. Voi toți vă ucideți pentru hârtii prețioase, din ură și furie, de dragul divertismentului sau al curiozității. Și când nu vă este suficientă o singură viață, începeți să porniți războaie și să asasinați sute și mii de oameni. Pentru că primiți plăcere de la acest proces. Pentru că sunteți dependenți de sângele altora. Dar cel mai dezgustător lucru în toată afacerea este că NU puteți recunoaște asta! Vi se pare mai ușor să mă blamați în toate păcatele voastre pe mine. Dar știi tu cum arătam eu cândva? Am fost o domnișoară frumoasă care întâmpina sufletele oamenilor cu flori și le însoțea la locul destinat. Eu le zâmbeam și le ajutam să uite ceea ce s-a întâmplat cu ele. Dar totul e în trecut. Uite ce s-a făcut din mine!

Rostind ultimele cuvinte, Moartea s-a sculat de pe scaun și și-a scos gluga. În fața lui Razvan a apărut o babă cu fața plină de riduri și plete sure. Dar cei mai înfiorători erau ochii : de sticlă, ochii care nu exprimau nimic și se uitau țintă la fierar.

– Uite ce-a rămas din mine! Și știi de ce?, a făcut un pas spre fierar.
– Nu, a clătinat acesta din cap, ghemuindu-se sub privirea Mortii.

– Sigur că nu știi, a zâmbit Îngerul.
– Voi m-ați făcut așa! Eu am văzut cum mama își ucide copiii, cum fratele își ucide fratele, cum o persoană poate omorî sute și mii de oameni într-o singură zi. Eu plângeam văzând cele întâmplate și urlam de nedumerire și imposibilitate de a opri asta, eu strigam și zăceam în groază…

Ochii Morții au început să sclipească.

– Eu mi-am schimbat frumoasa rochie pe straiele astea negre pentru a ascunde orice urmă de sânge a oamenilor pe care-i însoțeam. Mi-am pus gluga pe cap ca să ascund lacrimile vărsate. Eu nu le mai ofer flori. Voi m-ați transnformat într-un mosntru, după care m-ați ACUZAT de toate păcatele săvârșite. Sigur, așa e mai simplu…
- Eu arăt oamenilor calea lor, dar NU îi ucid. Dă-mi coasa, prostule!

Smulgând-uși coasa din mâinile fierarului, Moartea i-a întors spatele și a ieșit din atelier.

– Pot să-ți adresez o întrebare?, s-a auzit vocea din spate.
– Vrei să întrebi, la ce-mi trebuie atunci coasa?, a întrebat Moartea oprindu-se în loc.

– Da.
– În locul drumului spre Cer a crescut iarbă... și cineva trebuie să o cosească…